De prof. dr. docent Mihai Pop
Mihai Pop a fost folclorist si etnolog, renumit cercetator al culturilor din sud-estul Europei. A urmat studii universitare de literatura si filozofie la Bucuresti (1925-1929), studii de specializare in slavistica (1929-1934) la Praga , Bonn, Varsovia, doctor in filologie al Universitatii din Bratislava, cu o teza despre cuvintele compuse de origine slava in limba romana, doctor docent in stiinte filologice al Universitatii din Bucuresti, membru al grupului de cercetari sociologice la Institutul Social Roman (ISR), condus de Dimitrie Gusti (1929-1936).
Indepartat din invatamant in 1948, Mihai Pop s-a ocupat, incepand cu anul 1949, de organizarea Institutului de Folclor din Bucuresti, mai intai in calitate de coordonator al activitatii stiintifice (1949-1954), apoi ca director adjunct (1954-1965) si ulterior ca director (1965-1974). A revenit la catedra in anul 1957, fiind conferentiar (1957-1962) si apoi profesor de folclor (1962-1975) la Facultatea de Limba si literatura romana a Universitatii din Bucuresti, sef al Catedrei de Literatura romana veche si folclor de la aceeasi facultate (1968-1972).
Mihai Pop a detinut functiile de presedinte al Societatii Internationale de Etnologie si Folclor (1971) si presedinte al societatilor de etnologie din Sursa: Unibuc
Spre deosebire de culturile moderne raţionaliste, în care marchează doar o tăietură, o dată calendaristică, în ansamblu sărbătorilor comunităţilor cu cultură tradiţională de factură orală, Anul nou işi păstrează semnificaţia primordială. În culturile tradiţionale Anul nou este cea mai mare sărbătoare, un prag cu multiple implicaţii. Un prag peste care se trece din cea ce oamenii au trăit în cea ce vor trăi, din cea ce cunosc în necunoscut, din cea ce a fost în cea ce va fi, din trecut în viitor.
Această multitudine de sensuri, pe care oamenii culturilor tradiţionale le-au dat sărbătorii de Anul nou explică durata ei ceremonială (12 zile – Duodicessima), amploarea , numărul mare de acte rituale pe care le implică, precum şi adânca lor semnificaţie obştească.
La originea duodicessimei:
Dacă cele 12 zile consacrate sărbătorii (rămase în tradiţie) se explică prin dificultatea resimţită de oamenii antichtăţii în lămurirea diferenţei dintre calendarul lunar (354zile) şi cel solar (365-366zile) studii mai noi tind să lamurească nu numai sensul obiceiurilor legate de schimbarea anului, ci şi originea şi devenirea în timp , semnificaţia particulară a diferitelor momente. Aceste studii pornesc de la modul în care s-a sărbătorit din antichitate, la diferite popoare trecerea de la anul vechi la Anul nou, data la care se sărbătoreşte această trecere şi calculele prin care s-a ajuns la stabilirea datei repective.Se ştie, de pildă, că diferite popoare au segmentat timpul în funcţie de schimbările anotimpurilor şi trecerea de la o perioadă, la alta – deci direct în legătură cu practicile agricole.Aşa de exemplu babilonienii sărbătoreau anul nou şi primăvara şi toamna, egiptenii îl puneau în legătură cu revărsările periodice ale Nilului; în sfârşit romanii sărbătoreau Anul nou la 1 martie, odată cu începerea lucrărilor agricole. O analiză mai atentă a modului în care diferite popoare au ajuns la sărbătorirea noului an este revelatoare atât pentru permanentele lor legături, cât şi pentru dăinuirea, peste vremi, a unor practici din cele mai îndepărtate timpuri.
Primii care au elaborat un calendar, potrivind socoteala timpului după mersul soarelui şi al lunii, au fost babilonienii. După calendarul lunar ei împărţeau anul în douăsprezece părţi, fiecare parte cuprinzând răstimpul de la o lună nouă, la altă lună nouă.( Se ştie că ciclul lunar este: lună nouă, primul pătrar, lună nouă, al doilea pătrar, şi din nou lună plină). Între ultima fază a lunii (al doilea pătrar) şi apariţia lunii noi exista o perioadă de trei zile de întuneric. Era firesc ca aceste zile să trezească, în conştiinţa oamenilor acelor vremuri, un sentiment izvorât dinviziunea lor despre lume şi fenomenele înconjurătoare, privite ca nefaste sau binefăcătoare.
De asemenea, babilonienii au observat o necorcondanţă între calendarul lunar (care având intervalul de la o lunaţie la alta de 29 zile, conducea la un an de 350 zile) şi cel solar a cărui durată era de 365 zile. Sistemul calendaristic lunaro-solar a fost împrumutat, în cadrul fireştilor schimburilor culturale şi de alte popoare. Odată cu el şi diferenţa de zile, care, chiar dacă unele calcule matematice s-au perfacţionat, s-a menţinut la 12 zile (354 zile calendarul lunar; 365-366 cel solar). Aceste zile numite de romani Duodicessima alcătuiesc ciclul sărbătorilor de Anul nou. Oamenii antichităţii credeau în aceste perioade de limită, forţele tainice ale naturii, întruchipările lor mitologice deveneau deosebit de active. De acea, pentru a le împiedica să fie nocive omului, ele trebuiau conjurate prin acte şi practici, din care prin cristalizarea şi repetare continuă, s-au născut riturile.
Obiceiul sărbătoririi Anului nou este de dată foarte veche. Din cele 12 tăbliţe de lut ars ale eposului Ghilgameş, ştim de pildă că încă din anul 2400 î.e.n. babilonienii sărbătoreau aceste perioade de limită prin mese opulente, la care oamenii beau must şi bere, sărbătoarea fiind însoţită şi de acte ritualice şi de sacrificii aduse zeilor.
La romani, după rânduiala calendarului vechi, Anul nou începea la 1 martie şi se termina la 23 februarie care era şi ultima zi a acestei luni. Tot An nou se considera şi intrarea în funcţie a noilor consuli , eveniment ce se petrecea la 1 ianuarie. Şi cum la romani, puterea politică a avut o pondere deosebită, din anul 153 î.e.n. , această dată sa generalizat şi nu numai în întregul imperiu ci şi în toată zona de influenţă romană.
Ciclul prin care romanii marcau trecerea de la anul vechi la Anul nou cuprindea, pe lângă actul politic al intrării noilor consuli în funcţie, mai multe momente cu semnificaţii particulare. Între 17-20 decembrie erau „Saturnaliile”, sărbătoare închinată lui Saturn-zile de mare bucurie şi libertate- în care se ştergeau, la nivel ritualic ,diferenţele sociale , se inversau, tot la nivel de ritual, rolurile, oamenii se eliberau de constrângerile contingenţelor sociale obişnuite. La 24 februarie era „Brumaria” iar la 1 ianuarie sărbătoare lui Ianus, „Calendae Ianuarii”.
Anul nou se sărbătorea prin urări,schimburi de daruri,sacrificii, închinate zeilor , mese festive,jocuri şi întreceri de cai şi fără îndoială, la diferite nivele , mai cu seamă populare, pri rituri augurale şi prin acte propiţiatorii, adică acte menite să aducă celor ce le practicau sau pentru care erau practicate, viaţă bună sau belşug în anul ce urma.
Acest mod de a sărbători Anul nou şi-a pus mai târziu ampreta pe sărbătoarea tuturor popoarelor europene.Această ampretă, ca şi tradiţiile legate de străvechile praznice ce veneau din substratul popular s-au păstrat chiar şi atunci când mitologia creştină a suprapus vechilor sărbători (Brumaria, Calendae Ianuarii) propriul ei sistem de comemorare . „Magazin istoric”- anul XIII nr.1 (142) ianuarie 1979
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu