Peşte prăjit

Radu Anton Roman

Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti

Întrucât, se pare, porumbul şi mai ales ce decurge adeseori din el, mãlaiul,

sunt elementele fundamentale ale diferenţelor – vive la diference?!- ce izoleazã

adeseori bucãtãria româneascã în Europa, apropiind-o întrucâtva de cea sudamericanã,

sã-l folosim şi noi la savorile primitive ale cãrnii. De exemplu, peştele prãjit e deosebit de gustos şi suculent dacã e tãvãlit în mãlai. Cum se face? Mai întâi, îl presãrãm cu sare şi-l lãsãm, cum zice mama Motra din Caraormanul Deltei, „sã se-ndulceascã“ vreo cinci ore. Apoi îl spãlãm, nu foarte convinşi, şi îl ştergem. Odatã uscat, îl frecãm cu puţin piper (sau puţinã boia, sau, de ce nu, – dacã e peşte alb – şalãu ori ştiucã – îl presãrãm cu caşcaval uscat ras sau chiar un pic de fãinã de usturoi) şi-l tãvãlim repetat în mãlai, pânã se îmbracã într-o pijama aurie, ca sã-şi doarmã somnul de veci. Tigaia fiind pe foc potrivit spre mic şi uleiul încins (puteţi încerca şi vechi reţete de dinainte de obezitate: untura de porc sau cea de gâscã) se aşazã bucãţile de peşte la prãjit. Ulei e mai bine sã fie prea mult – de-abia se rumeneşte frumos pe toate pãrţile – decât prea puţin, cã dacã e prea puţin se arde peştele şi fãina fumegã şi nimic nu mai e bun. Dacã bucãţile nu prea groase stau zece minute pe o parte şi la fel pe ailaltã înseamnã cã e gata. Avantajul reţetei ãsteia e cã mãlaiul se comportã ca şi pesmetul, închide şi coace carnea – fiind mai sãnãtos şi mai parfumat decât fãina

şi pâinea arse. Se scoate peştele prãjit din tigaie cu spumiera (sã zicem) şi se lasã un minut

pe hârtie sugativã sã se degreseze. E minunat, da’ ce spun eu, e o nebunie şalãul sau ştiuca cu lãmâie, dar, dacã e crap sau somn sau chefal, se leagã şi cu vreun mujdei de usturoi, cã sunt numai în Deltã vreo trei. Vinul peştelui alb – tot şalãu, ştiucã, biban zicem – este mereu acelaşi rafinat şi graţios Sauvignon, alb (cinstit vorbind, m-aş gândi la Drãgãşani, carei

mama şi tata acestui vin cu bunicii provensali). Dacã v-aţi oprit la piese mai grele – crap, scrumbie, somn, nisetru, morun , chefal, calcan – atunci şi vinul catã iute sã-şi punã o armurã mai pe mãsurã, cã altfel nu dovedeşte. Iar armura vinului eu zic cã îi în culoarea roşie stã, aşa cã o Bãbeascã Neagrã de Dealurile Bujorului, dar o Bãbeascã adevãratã şi ambiţioasã, nu vreun pişat din cinci struguri şi o cenuşã frecatã cu acid formico-acetic (cum vând

unii la sticle nespãlate), va merge mãnuşã. Bãbeasca la români e o licoare nici prea prea, nici foarte foarte, cã n-are de unde: aşa e ea, micã şi zbârcitã. Cea de Covurlui stã ţeapãnã în pahar şi se fãleşte cu o seninãtate roşie cãrãmizie ce la unii poate pãrea slãbiciune (la sâmbureşteni de pildã) iar la alţii vlagã (micuţa şi transparenta Creaţã spre exemplu, ce se teme de carne ca Bill Clinton de natura cea de-monicã). De Buna Vestire, pescarii care vor sã le meargã bine se duc la bisericã, iau anafurã şi pleacã la pescuit. Primului peşte pe care-l prind îi pun o fãrâmã de anafurã în gurã şi-l slobozesc, spunându-i „Du-te! Şi cu câţi te vei întâlni, spune-le la toţi sã vinã la mine!“

Acesta era Radu Anron Roman cu poveştile lui! Dumnezeu să-l odihnească în pace!